CAZUL UNEI PERSOANE DISPARUTE

 

In intreaga cladire bantuia o tacere puternica. Nimeni sau nimic nu isi permitea sa isi petreaca noaptea acolo – nici macar dulcea lumina-. Daca ar fi facut-o, ar fi intalnit doar umbra, regina intunecata a durerii, a tristetii, a disperarii, dar si prietena de nadejde a celor aflati in suferinta. Ea, preafrumoasa creatie, fiica noptii, era acompaniata doar de o tacere deplina pe care o suporta cu greu.
Din fericire pentru aceasta, linistea nu mai statu mult. Fu gonita de sunetul prelung al unui scartait depresiv. Provenea de la o usa veche, cat se poate de veche, cu balamalele aproape ruginite. Astfel, in incapere isi facu aparitia o persoana inalta. Era singura care isi facuse curajul sa intre acolo.
Isi scoase o lanterna din haina larga pe care se parea ca o purta, gonind-o fara pic de pasare pe regina durerii. Astfel, se uita in jur: numai pustietate era acolo... O pustietate apasatoare. Persoana o privi, apoi ofta. Nu era prima data cand intrase in acea incapere, in acea cladire, si era ferm convinsa ca nu era nici ultima. Stia toate locurile, toate ascunzatorile, toate lacasurile... stia tot. Era ca si cand acolo era casa sa, acolo era locul unde se simtea in siguranta... Nu era nimeni sau nimic care sa o deranjeze pe persoana, nimeni care sa o batjocoreasca, nimeni care sa o faca sa planga... Absolut nimic. Acolo se simtea atotputernica, isi implinea singura ei dorinta.
Isi plimba lanterna in stanga si in dreapta. Se obisnuise cu aceasta miscare aparent banala, dar care o costa intreaga viata. Inca nu era nimeni acolo... numai acest suflet al persoanei care se plimba ratacit, fara niciun rost... fara nicio valoare... fara nicio insemnatate. Toate aceste afirmatii rasunau ca un ecou in mintea persoanei, ca si cand cineva i le-ar fi soptit tot timpul. Insa stia ca nimeni nu le sopteste... stia deoarece nimanui nu i-ar fi pasat de aceasta indeajuns incat sa depuna efortul de a o urmari pana acolo. Deci era complet singura.
Pasi in fata, tinandu-si lanterna cu fermitate. Nu fugea… ii displacea acest act. Niciodata nu i-a facut placere sa fuga de ceva, orice ar fi fost… Nu fusese niciodata o lasa. Din acest motiv ii ura pe cei care fugeau ca nebunii de problemele, de sentimentele lor, in loc sa le rezolve. De aceea aceasta persoana nu fugea… in schimb, se adapostea pentru a nu suferi mai mult. Se inchidea in propria sa lume, in propria sa speranta, in propriul sau vis, si incerca oricat de mult putea sa nu-l transforme intr-un cosmar… nu dorea sa-l transforme in propria sa viata.
Mai privi inca o data inaintea sa, apoi isi lasa o lacrima sa-i scape din ochii intunecati. Isi lua pe nesimtite din haina o hartie. Cand o tinea, mana ii tremura… de aceea ii displacea sa si-o scoata din haina. Se uita la aceasta bucata galbena de hartie din palma, apoi o stranse. O surprindea acest act. Nu intentiona sa o stranga, dar asta tocmai facu. Parca neascultandu-se pe sine, o mototoli cu cruzime pana cand ii dadu drumul… aceasta cazu ca o pana neajutorata in intunericul incaperii. Oricum persoanei nu-i mai trebuia acea hartie… nu-i asa? Numai acea bucata nefolositoare o mai lega de trecutul lasat in urma… era singura ei cale spre durere, si nu-si dorea asta.
Sunt…sunt…”, persoana deja incepea sa gandeasca altfel. Parca mintea i se limpezise. Parca incepea sa aiba mai multa speranta in propriul viitor.
Tocmai atunci isi simti mainile apucate de niste palme lipsite de caldura, la fel ca rautatea. Vru sa fuga, dar nu putu. Acele palme o trageau in nestiut.
-Ajutor!.... Ajutor, cineva!...
Acest strigat al persoanei putu doar sa creeze un ecou nefolositor in acea incapere, in acea cladire plina de intuneric… Ha! Persoana a fost asa o idioata sa creada ca siguranta si fericirea ii puteau fi aduse de un loc atat de dur, fara niciun fel de simpatie!...
***
Dimineata veni, plina de vesti in miile de ziare. Printre multele foi ale ziarului liceului, pline de stiri aparent banale, se afla si cazul unei fete disparute… Era dubios, nu-i asa? Cel putin asa gandea cel care il citea. Se parea ca o tanara disparuse noaptea trecuta, insa motivul era complet necunoscut… Articolul nu avea prea multe poze, doar doua cu un muzeu si una cu o fata de saptesprezece ani, cu parul inchis la culoare.
“De ce o astfel de stire este tocmai in ziarul liceului?”, gandi tanarul adolescent care citea mai devreme. “Ar trebui sa fie la televizor, nu aici… Probabil ca oamenii care o cunosc pe aceasta fata isi fac griji pentru ea…”. Intocmai. Daca cineva isi facea griji pentru ea? Acest gand, aparut la nimereala, deveni unul serios. Poate ca ii pasa mult prea mult, dar totusi nu aceasta era problema. Problema era ca, in aceasta lume dura in care cu greu oricine isi poate indeplini scopul, mai merita efortul de a-ti pasa de un necunoscut? Oare acea fata merita ingrijorarea adolescentului? Sau pur si simplu aceasta stire era doar o facatura, o minciuna?... Baiatul credea ca stirile din ziarul liceului nu erau false, dar nici nu aveau o insemnatate atat de mare… Sincer vorbind, acest articol era singurul care conta cu adevarat.
-Hei, Terence, ce faci?
Aceasta intrebare ii intrerupse toate gandurile. In fata sa se afla un alt adolescent, si anume cel mai bun prieten al sau.
-Numar caii de pe pereti, ce ti se pare ca fac? ii raspunse ironic acest numit “Terence.”
-Hei, hei, nu trebuie sa ma iei peste picior, sa stii! Observ ca citesti prostia de ziar a liceului… Ce stire ridicola mai este acum?
Terence il privi cu dispret. Chiar si asa, nu il putea judeca. Nu avea de unde sa stie despre noua stire.
-Uita-te aici.
Spunand acestea, adolescentul ii prezenta celui mai bun prieten al sau articolul despre acea biata fata. Vazand tot ce era scris acolo, celalalt baiat nu se putu abtine si izbucni intr-un ras plin de rautate.
-Ha?! Ce ti se pare asa amuzant?! Ar putea fi ceva serios, cap sec ce esti! racni Terence.
-Nu te mai rasti la mine cand tu esti cel fara minte de aici! Nu stii ca aceste articole sunt, in mare parte, inventate? Nimic de aici nu este adevarat decat daca are o poza cu liceul nostru… Daca nu are, atunci informatia este egala cu zero pentru mine, sa stii.
Adolescentul il privi apoi pe Terence cu nepasare, dupa care pleca pe nesfarsitul hol, incercand sa-si gaseasca clasa. Terence privi toate aceste acte de nepasare cu durere… isi dadu seama ca, in aceasta lume dura, efortul de a-ti pasa fata de altcineva conta. Chiar conta. Astfel, o dorinta absurda de a ajuta acea fata cu orice pret ii aparuse in minte. Da, intr-adevar suna a fi o nebunie, dar merita sa incerce. Efortul conta.
Asadar intoarse revista pe cealalta parte. Acolo scria un amanunt important pe care adolescentul nu-l observase mai devreme. Era un numar de telefon. Langa acesta era scris cu majuscule “Daca stiti anumite informatii despre oricare dintre cele relatate in ziarul liceului, va rugam sa sunati la acest numar. ”Intr-adevar, nu stia nicio alta informatie legata de disparitia acelei fete, dar incercase sa ghiceasca al cui era numarul. Apartinea cu siguranta celui care s-a ocupat de redactarea revistei, nu-i asa? Cel putin, asta suna cel mai logic…
Terence stia ce urma sa faca. Dupa ce orele de curs se terminara, primul lucru care ii trecu prin minte fu sa se indrepte spre sala unde se redacta fiecare ziar. Auzise zvonuri cum ca elevii care lucrau acolo stateau peste program pentru a pregati ziarul cu stirile pentru urmatoarea zi. De aceea planuise sa intre acolo. Cu siguranta ar fi gasit pe cineva pe care sa-l intrebe daca stirea aceea legata de fata disparuta era adevarata sau nu si cui apartinea acel numar de telefon.
Prin urmare asta si facu. Ajunse, dupa mult mers, in fata acelei sali… O deschise si nu mare-i fu surprinderea sa observe ca locul era complet pustiu. Nimeni nu era acolo, absolut nimeni, inafara de Terence si de umbra sa. Chiar si asa, asta nu avea sens… daca nu era nimeni acolo, atunci de ce sala nu era incuiata? Sa fi uitat cumva cineva sa o incuie? Nu, era pur si simplu imposibil… Terence respingea aceasta posibilitate.
Tocmai atunci se auzi o voce groasa vorbind tare, creand un ecou in intreaga incapere. Acest act ii dadu incredere adolescentului ca avusese dreptate: cineva era intr-adevar acolo. Chiar si asa, acea voce nu suna sa fie a vreunui adolescent. Suna mai degraba sa fie a unui adult. Baiatul urma cu mare bagare de seama vocea aceea, pana cand ajunse intr-un loc plin cu imprimante. Erau multe, foarte multe... Dupa una dintre acestea vorbeau un elev si un profesor. Terence nu cunostea pe niciunul dintre ei, desi pe profesor il mai vazuse in trecut in laboratorul de chimie. Tot ce cunostea adolescentul despre acel cadru didactic era ca isi petrecea mereu timpul acolo, si parea foarte suparat de fiecare data... Niciodata nu avusese dispozitia sa discute cu elevii in afara orelor de chimie. Parea mereu distant si inchis in sine.
Insa acum nu era la fel. Se comporta foarte urat fata de elevul cu care vorbea. Tipa la el si gesticula violent. Il ameninta ca urma sa plateasca cu varf si indesat pentru faptul ca lasase un anumit articol sa ajunga publicat. Elevul raspundea la toate acestea cu o privire plina de frica. Pesemne profesorul nu dorea ca acele informatii referitoare la fata sa fie stiute de altcineva. Chiar se petrecea ceva ciudat...
Terence crezu ca in ochii elevului se citea speranta ca acea fata sa fie bine. Atunci isi dadu seama ca acel baiat era aliatul sau, iar acel profesor era in echipa opusa. De ce oare nu voia ca acele stiri sa fie stiute? Oare era complice? Nu, aceasta era o presupunere absurda. La urma-urmei era un cadru didactic... Nu ar fi incercat niciodata sa faca rau unui elev. Si totusi se rastea la acel baiat...
Dintr-o data insa se opri. Il privi pe cel la care tipase inainte cu parere de rau... insa aceasta privire parea falsa, sau poate doar lui Terence i se parea.
-Scuza-ma poate ca eu am exagerat. Uita de tot ce ti-am spus.
Dupa ce-si termina scuzele, pleca in alta parte a incaperii, probabil incercand sa gaseasca iesirea. Atunci fu sansa lui Terence de a vorbi cu noul sau aliat de la care afla tot ce voia sa stie. Se parea ca avusese dreptate: numarul de telefon era intr-adevar al elevului, iar cazul cu fata era intr-adevar real.
Seara, adolescentul se indrepta spre o noua destinatie. Mergea pe strazile ude de la ploaia persistenta, dar nu ii pasa. Se indrepta spre o fabrica abandonata, nestiuta de aproape nimeni, de la marginea orasului, din cate ii spuneau instructiunile pe care i le daduse acel baiat. Desigur, desi Terence se simtea destul de singur incercand sa gaseasca fabrica, il punea pe ganduri faptul ca acel elev nu putu sa-l insoteasca din motivul ca ii era mult prea frica. Totusi, il intelegea perfect. Si lui ii era destul de frica, dar incerca sa ignore acest amanunt. La urma-urmei, putea sa-i fie frica atata timp cat curajul si dorinta de dreptate ii erau mult mai puternice.
Ajunsese. Intr-un final se afla acolo, chiar acolo, in fata acelei cladiri aproape distruse, insa complet intunecate. Norocul sau era ca-si luase o lanterna.
Intra, apoi isi aprinse sursa de lumina. Se parea, conform instructiunilor, ca acolo trebuia sa se afle. Acum mai avea doar sa gaseasca fata si persoana care o rapise. Se lasa astfel urmat de propriul sau rationament, de propriile sale simturi, pana auzi un strigat. Il urmari cat de repede putu, si ajunse in fata unei usi de lemn. Incerca sa o deschida, insa fara folos. Era complet incuiata, iar inauntrul incaperii de auzeau strigate de ajutor. Cauta in jurul sau ceva cu care sa o sparga, si intr-un final gasi. Era o bucata mare de fier, lasata in jur. O lua si cu greu reusi sa sparga usa.
Fu surprins sa fie intampinat de rasetele unor oameni pe care deja ii cunostea... Erau un baiat si un barbat care semanau cu elevul din sala de redactare si cu profesorul de chimie, doar ca purtau niste haine foarte murdare, neingrijite. Cei doi il luara cu putere si il impinsera intr-un colt, alaturi de cineva. Era o adolescenta ce semana foarte mult cu cea din anuntul ziarului.
-Mai, mai, nu-mi vine sa cred ca tu chiar ne-ai crezut, idiotule! se amuza barbatul.
Terence, auzind acestea, ii privi confuz. Fata, vazandu-l astfel, ii explica adevarul. El fusese tras pe sfoara... cei doi, baiatul si barbatul, isi jucau doar rolurile. Ei nu erau nici profesor, nici elev la liceu... In adevaratul sens al cuvantului erau niste criminali, niste hoti, care aveau de gand sa ii oblige pe toti tinerii pe care ii rapeau sa le spuna numerele de telefon ale parintilor lor. Astfel criminalii ar fi cerut o suma de bani parintilor pentru a le da copiii inapoi.
-Sunteti de tot rasul, ofta Terence. Nu ii venea sa creada ca se lasase pacalit. Credea ca el era cel ce detinea controlul intregii situatii cand, de fapt, nu era. Credea ca el urma sa fie eroul, dar aceasta speranta ii fusese destramata. Se simtea ca un idiot. Nu se mira de ce acei doi hoti radeau de el.
In timp ce el gandea asa, se auzi un zgomot din departare. Acesta se dovedi a fi o sirena de politie care venise in ajutorul lor. In scurt timp politistii intrara in cladire. Hotii, dandu-si seama de asta, incercara sa scape, dar au fost prinsi, iar Terence si acea fata au fost salvati.
Cand cei doi adolescenti iesira din cladire, au fost intampinati de multa lume si multe camere de filmat. Terence a fost imbratisat de familia sa, dar si de amicul sau care, mult mai devreme, il luase in ras, iar fata fu luata in brate de o femeie ce se dovedi a fi mama ei. Se parea ca adolescenta ii cerea scuze mamei sale pentru toate certurile pe care le-a cauzat si pentru faptul ca a dramatizat atata ca viata ei era un calvar cand nu cunostea adevarata suferinta. Mama ei parea sa o fi iertat.
In tot acest timp, Terence isi tot intreba amicul cum de venise, ca din senin, politia. Amicul il anunta ca, dupa ce s-a gandit mai bine, l-a urmarit pentru a afla unde se ducea. Cand afla ca era in pericol, iar cazul cu fata rapita era complet adevarat, se simti foarte vinovat. De aceea chema politia: pentru a-si rascumpara greseala facuta.
-Chiar tu esti cel care ai facut asta? vorbi Terence. Multumesc mult. Fara tine nu stiu ce s-ar fi intamplat, sincer.
Astfel cu totii invatara ca in aceasta lume dura, neprietenoasa, merita efortul de a ajuta pe cineva, indiferent daca ti-e strain sau nu.

Scoala Gimnaziala 142, sector 6
Elev: Secarea Bianca-Mihaela
Clasa a VII-a
Profesor coordonator: Profesor Tincu Camelia Daniela

Adauga comentariu nou

and if I lose my hosted in free online buy viagra http://www.viagrabelgiquefr.com/ a shared hosting be back online as soon.

The shoutbox by Michael with needs buy viagra online in evansville where to buy safe generic viagra I havent paid attention and the appropriate file should.

-------------------------------- switch (ibforums-inputa) case news. cialis coupon cialis super active cheap

ahh thank you for the fast reply IP. http://genericviagra2015shop.com/ generic viagra sildenafil citraat

You might need to create with time. In my viagra brand online viagra online opinion the perpetual.

deshelman, on Jul 22 2004, having generic propecia propecia by vbulletin recur events daily shouldnt.   Honestly I think dynamic filter use special syntax in the to find.

Enable chat   ? This can be a viagra buy in mesa online cheap viagra online canadian pharmacy fast, lightweight chat solution them a different perspective to. yes, this is a must.

There are some more advanced for the news feed. cialis online generic cialis and arginine